Ne-am întâlnit la o cafea, într-o luni dimineață, iar Teodora a întrebat fără ocolișuri: cum faci de te întorci din fiecare drum cu o față de om care a dormit? Ea revenise de curând dintr-o vacanță de patru zile și arăta ca după o săptămână de muncă în doi. Am rămas o clipă fără răspuns, pentru că adevărul e că nu am o metodă.
Am, în schimb, câteva obiceiuri, adunate din drumuri reușite și din cele mai puțin reușite. Nu cer bani, nu cer echipament și pleacă de la ce există deja în casă. Le-am pus mai jos sub forma unor întrebări, exact așa cum mi le-a pus ea, una câte una, în vreme ce cafeaua se răcea în ceștile noastre.
De ce ne întoarcem obosiți din concedii scurte?
Prima explicație pe care o aud des e că drumul e prea lung sau programul prea plin. Mie mi se pare altceva: tindem să mutăm acasă graba. Plecăm după o zi grea de muncă, ne culcăm târziu, ne trezim devreme, ca să nu pierdem nicio atracție, și ajungem seara în camera de hotel complet storși, dar mulțumiți că am bifat ceva.
Un ritm mai calm începe înainte de plecare. Dacă bagajul se face în ultima seară, cu inima la gât, drumul începe deja cu un deficit de odihnă. Eu pregătesc totul cu două zile înainte, cu o listă scrisă de mână, și plec abia după o masă liniștită, nu cu sandvișul în mână.
Mai fac ceva, aparent banal: opresc notificările de la serviciu cu o seară înainte și spun colegilor, simplu, cât lipsesc și pe cine pot căuta. Nu mi s-a întâmplat niciodată să se întâmple ceva grav în patru zile. Mi s-a întâmplat însă să stau într-un tren și să răspund la mesaje, iar asta nu se numește concediu.
A doua cauză e așteptarea. Dacă ne imaginăm de luni de zile cum va arăta concediul, realitatea nu are cum să se ridice la nivelul acelei imagini. O mică doză de neplanificare ajută: am ales să nu programez prima zi, să las loc pentru ce apare pe drum și să accept că nu voi vedea tot.
Ce iei cu tine când nu vrei să cumperi nimic nou?
Teodora a râs când am enumerat conținutul bagajului meu. Un fular mare, care ține loc de pătură în tren, de perniță în autocar și de pătură la picnic. O pereche de dopuri pentru urechi, rămase de la un zbor vechi. O sticlă reutilizabilă. Un caiet mic. Încărcătorul și o baterie portabilă, pe care o folosesc rar, dar mă liniștește să o știu acolo.
Nu am cumpărat nimic special pentru niciun drum. Obiectele acestea stăteau deja prin casă și făceau, fără să știm, treabă bună. Dacă îți lipsește ceva anume, încearcă mai întâi să împrumuți sau să improvizezi cu ce ai în dulap. Abia după a doua încercare merită să cumperi.
Aleg lucruri cu două întrebuințări și haine care se potrivesc între ele. Prefer o pereche de pantofi comozi, ieșiți din magazin cu mult înainte, în locul unei perechi noi, frumoase, care mă va răni în prima zi. Un drum calm se sprijină pe obiecte cunoscute, nu pe achiziții de ultimă oră.
Cum alegi destinația fără să te lași dus de liste?
Listele cu locuri care trebuie neapărat văzute sunt, de obicei, scrise pentru alți oameni, cu alt timp și alt buget. Eu pornesc de la o singură întrebare: ce fel de zi vreau să am acolo? O zi lungă, de mers pe jos, sau una cu cafenele și un oraș pe care să îl privesc fără grabă? Răspunsul îmi arată mai bine unde să merg decât orice clasament.
Când simt nevoia de inspirație, mă uit în rubrica de idei de călătorie, citesc două sau trei relatări și le las să se așeze. Nu notez nimic imediat. Dacă peste o săptămână îmi mai revine în minte un loc sau un detaliu, înseamnă că merită luat în serios.
Un alt filtru simplu este bugetul de energie: mă întreb dacă aș mai vrea să merg acolo și dacă ar trebui să mă trezesc la patru dimineața. Dacă răspunsul e nu, locul poate aștepta un an.
Mai fac un lucru: aleg destinații cu drum scurt. Un loc aflat la două ore de casă, vizitat fără grabă, mă odihnește mai mult decât unul la capătul unei zile de aeroporturi. Distanța nu face concediul mai bun, la fel cum nu îl face nici costul biletului.
Dacă mergi cu cineva, vorbiți din timp despre ritmuri. Unii se trezesc cu noaptea în cap, alții iau micul dejun la zece. Un compromis spus din prima seară evită disputele din a treia zi, când oboseala scoate la iveală tot ce a fost lăsat nespus. Eu am învățat acest lucru pe pielea mea, după un drum în care am tăcut politicos și m-am enervat în tăcere.
Cum dormi bine într-un pat străin?
La întrebarea aceasta Teodora s-a aplecat în față, semn că ajunsesem la miezul problemei. Ea doarme prost în afara casei de câte ori pleacă, iar două nopți nedormite înseamnă un concediu pierdut. Am încercat să-i spun tot ce funcționează la mine, fără să pretind că ar fi valabil pentru toată lumea.
Duc cu mine ceva familiar: aceeași față de pernă, o carte pe care o citesc seara, un obicei de culcare identic cu cel de acasă. Întunec camera cât se poate, chiar dacă trebuie să agăț un prosop de perdea. Verific dimineața dacă patul e sprijinit de perete sau de ușă, ca să nu mă trezească zgomotele din hol. Aceste gesturi mici țin loc de ritual.
Uneori, după două nopți proaste în locuri diferite, mă gândesc la saltea acasă. Dacă și tu ai ajuns la întrebarea asta, un material care explică cum se alege o saltea poate fi un punct de plecare bun. Dacă ai dureri persistente de spate sau de gât, pomenește-le medicului tău; un articol nu înlocuiește un consult.
Mai ajută și temperatura: o cameră răcoroasă, cu un pled în plus, adoarme mai bine decât una încinsă. Dacă ai de ales între geam deschis și aer condiționat, ia-l pe cel care nu bate direct spre pat. Iar cina nu trebuie să fie grea, orice ar spune meniul turistic de la colț.
Ce faci în ziua în care ajungi, ca să nu pierzi tot?
Aici am o regulă stricată de timp: în prima zi nu fac nimic important. Las bagajul într-un colț, ies la o plimbare scurtă, mănânc ceva simplu, mă culc devreme. Dimineața următoare, orașul mi se pare mai prietenos, pentru că nu mai e o enigmă de descifrat în grabă.
Nu îmi iau orare stricte. Am o ancoră pe zi, un lucru pe care mi-l doresc, de pildă o piață sau un muzeu mic, și restul îl las deschis. Dacă merge bine, bifez ancora la prânz și petrec după-amiaza pe o bancă. Dacă nu merge, a doua zi mă mai gândesc.
Țin telefonul într-un buzunar al rucsacului și îl scot doar când am nevoie să caut o adresă. Nu e o virtute, e o strategie: fiecare notificare e o grabă în miniatură, iar eu plec din oraș tocmai ca să scap de ele.
Dacă ai o ocazie, vorbește cu localnicii. Un om de la tejghea îți spune adesea mai multe despre loc decât orice pliant. Nu e nevoie de conversații lungi, ajung două întrebări și un zâmbet. Cele mai plăcute amintiri ale mele vin din astfel de întâmplări, nu din locuri vizitate cu bilet.
Ce faci în ziua întoarcerii, acasă?
A treia parte a concediului nu se vede în fotografii: este ziua de după. Dacă ajung duminică seara și luni dimineață mă aștept la birou, drumul s-a terminat în sens rău. De aceea, ori de câte ori pot, mă întorc cu o zi liberă în față, ca să-mi aranjez bagajul, să fac cumpărături simple și să dorm în patul meu.
Deschid ferestrele, spăl rufele din primele ore, pun florile la loc. Mă așez în fotoliu și mă uit la pozele alese, nu la toate, doar la câteva. Restul rămân într-un dosar, pentru o zi în care voi avea chef. Nimic nu mă obligă să le sortez imediat.
Poate cea mai bună parte a ultimei zile este seara: o cină simplă la masa mea, fără ecran, în care povestesc cuiva apropiat doar trei lucruri din drum. Nu toate, doar trei, ca să rămână ceva și pentru data viitoare, când voi spune povestea altfel.
Ce răspunzi, până la urmă, prietenului care întreabă?
Răspunsul nu e spectaculos: nu ai nevoie de un secret. Ai nevoie de un plan mai blând, de obiecte pe care le știi deja, de câteva reguli scurte și de o seară de ordine înainte de plecare. Restul îl face drumul însuși, dacă îi lași spațiu.
Teodora a plecat cu o listă de trei lucruri scrise pe un șervețel: pregătește bagajul cu două zile înainte, nu programa prima zi, ia ceva de acasă care să-ți miroasă a casă. A rămas să vedem, la următoarea cafea, dacă i-au folosit. Aștept răspunsul cu interes și cu o ușoară curiozitate.
Dacă ai și tu o metodă a ta, spune-o cuiva. Obiceiurile bune circulă greu, tocmai pentru că par prea mărunte ca să merite povestite.
